Cutia cu fericire

Apare din senin. Zambeste. Ma uit cu indoieli. Imi da o lingurita de fericire. Dintr-odata, lumea devine, din alb-negru, colorata. Mai iau o lingurita. Inchide cutia si pleaca. Nu stiu s-o deschid. Stau cu ea in fata, asteptand sa o deschida cineva. Tot uitandu-ma la ea, citesc pe ambalaj ca-i de calitate proasta. Daca asta e asa, absolutul cum e? Ce mai e in afara de culori? Si unde e cel care are absolutul?

Stau cu ea in mana si plang. Daca tin cutia invers, curge putina fericire. O sa-mi plimb degetul pe langa capac, chit ca mi-l taie si curge sange. Da, “fericire” cu sange. N-am ce face. Macar n-a luat-o s-o dea alteia. Dar cine stie, poate-i vine si ideea asta…

Efectul lui decembrie

A nins. Cat de trist! Fulgii cadeau atat de frumos, imi ramaneau in par, dar nu era nimeni sa mi-i scuture sau sa-mi faca o poza, sa am o amintire frumoasa cu iarna. Mergeam, trebuia sa ma grabesc, am si uitat unde trebuia sa ajung, imi pare bine ca unele drumuri mi-au intrat in reflex, statiile de autobuz, la fel.

Inca o iarna goala, in care nu se intampla nimic. Eu nu simt spiritul ala al sarbatorilor care i-a cuprins pe toti. La mine nu vine Mos Nicolae, Mos Craciun… Eu nu am impodobit bradul, nu ascult colinde si nu le cumpar cadouri celor dragi. Craciunul nu inseamna nimic pentru mine, nimic mai mult decat tristete si regrete.

Nu-mi amintesc de vreun Craciun fericit, poate cand eram mica, dar nici alea nu mai stiu cum erau, mi-l mai amintesc doar pe Mos Craciun, cadourile… Parca era o chestie frumoasa, totusi. Ne strangeam de sarbatori, aproape toata familia, mancam, povesteam, ne simteam bine. Adormeam in zgomotul placut de muzica, voci amestecate, pahare, usi, veselie. Acum, nici macar familia nu mai e toata. Unii au murit, altii au imbatranit, altii pleaca in alta parte, altora nu le mai pasa si vin din inertie. Parca nici povestile nu mai sunt asa frumoase. Ce naiba s-a intamplat? Sper ca raspunsul nu e cu “ai crescut, asa e cand esti mare”.

Ce ma asteapta acum? Un Craciun cum? La televizor? Un revelion la fel? Cat optimism mai pot eu avea cand primesc pumni si palme intr-una, fara oprire? Cand chiar si mana care parea ca se apropie sa ma mangaie, ma zgarie… Nu stiu ce naiba mai pot face, m-am saturat de atatea lacrimi, neajunsuri, singuratate si “nu se poate”. Nu mai vreau, ma distrug chestiile astea. Am ajuns sa nu ma mai pot bucura de ce am, de frica sa nu-l pierd. Pentru ca, da, chiar daca nu faci nicio greseala, in orice moment poate veni cineva si sa-ti ia totul, iar tu sa nu poti face nimic. Tu sa stai si sa privesti. De unde sa iau putere sa trec peste tot?

Te rog, nu.

Nu mai. Vreau sa se termine odata cu piedicile. Nu mai suport. Ma doare sufletul. Cine stie ce se va intampla pana la urma. Nu vreau sa-mi imaginez. Chiar cer prea mult? Pe langa faptul ca am fost acolo mereu. Nu se mai intelege nimic. Eu stiu ce vreau. Daca nu imi va folosi…

Pentru cei 5 cititori rataciti

Din cate s-au vazut, am plecat de-aici. Nu am dat explicatii (nici nu prea aveam cui).

Au ramas, totusi, cativa cititori, care intra in fiecare zi. Nu stiu de ce, din moment ce chiar nu am mai scris nimic si probabil nu voi mai scrie mai mult de 2 randuri. Oricum, le multumesc celor care au fost pe-aici.

Nu stiu daca voi incepe sa scriu din nou. Desi imi e dor. Se tot intampla lucruri, oameni au plecat, au venit, prezenta si absenta lor imi trimit mainile pe tastatura. Pentru o vreme, o sa-mi pastrez gandurile.

1

Am stiut eu de ce.

Dar acum nu stiu cum.

Sfarsitul? Se pare ca nu exista…

Anumite sentimente nu inceteaza niciodata, oricat de mult mi-as dori. Am incercat pana am obosit, sunt satula, vreau sa se termine odata tot! De ce de fiecare daca cand cred ca s-a rezolvat problema, se intampla ceva si imi dau seama ca e in zadar sa incerc sa uit? Nu vreau sa cred ca va fi asa mereu, dar simt ca nu se mai termina.

Am nevoie de o pauza de la orice. Vreau doar sa stau, sa nu mai fac nimic, sa nu ma mai gandesc la nimic. Sa dorm. Asa nu o sa mai fiu constienta de situatie si nu o sa mai plang.

One thing

Sway me smooth, sway me now.

Inca o data

vineri-sambata

Se pare ca m-am revoltat suficient incat sa iasa totul asa cum am vrut. … Am un nou raspuns la toate intrebarile … Nu… Bine, a fost aproape perfect… Dar tot mai am un “dar” (chestie pe care mi-am interzis-o, dar…). Zic mic de tot si dupa, pa.

Se pare ca am gasit locul ala aproape perfect si se mai pare ca mai am nevoie de inca un loc. Care nu prea exista in tara asta. De fapt, in orasul asta. Care e urmatorul pas? Ca nu ma pot muta chiar acum, trebuie sa mai treaca ceva timp, sa gandesc situatia. A, si din “dar”-ul asta mai vine inca unul.

Acum, incerc sa repet figura de data trecuta:  sa nu cumva sa dea dracu’ sa nu se termine cu toate “dar”-urile in vreo 3-4 luni! Ca altfel… (nu stiu ce, dar ma hotarasc in curand.)

Bun, terminand cu chestiile organizatorii, declar oficial ca mor de drag, ma gandesc intr-una la noul meu raspuns (imi e teama ca, daca ii zic pe nume, se termina toata “minunea” intr-unul din multe felurile posibile), “uit” sa ma mai uit pe carti, sa mai scriu, nu mai sunt atenta la ce se intampla in jur, nu ma mai implic in nicio chestie, astept doar sa ajung acolo. Nu-mi mai pasa de nimic, decat de raspuns. Pare ca-s indragostita, dar nu e vorba de persoane.

Un fel de paranteza. O chestie pe care sper s-o tin minte cand voi avea familia mea: sa nu ma gandesc doar la mine. Sa nu fac un lucru doar pentru ca imi e bine pe moment. Sa tin cont de faptul ca familia e formata din 2 la inceput, apoi creste. Sa am grija ca ai mei copii sa aiba in mediul in care vor trai toate conditiile necesare ca sa creasca zambind, sa invete ca viata e frumoasa, daca stii ce atitudine sa adopti, sa aiba din ce sa aleaga, sa poata face ce le place, sa imi ceara si sa le pot da, sa invete ca familia e locul unde te intorci mereu: fericit, nefericit, frumos, urat, ea iti vrea binele inainte de oricine. Stiu ca intre ce propun aici si rasfat este o limita incerta, iar ultimul lucru pe care il vreau este sa am copii rasfatati, care sa nu mai aiba ce sa-si doreasca, care mai tarziu sa-si poarte nasul pe sus si cu care sa nu poti discuta omeneste probleme, decizii, responsabilitati. Stiu ca pentru idealul meu trebuie sa fiu un jongler perfect. O sa fiu si asta. Aproape perfect.

Acestea fiind spuse, ma duc sa jonglez putin cu datoriile pe care le am.

De data asta

trebuie sa fie perfect. Fara dar si poate, fara nepotriviri, fara dezamagire. Doar cu zambetul  pe buze si cu dansul in suflet. Stiu ca asa va fi, am asteptat asta dintotdeauna.

Iar daca nu, voi cauta locul unde e asa pana il voi gasi. Ma mut din tara si tot o sa-l gasesc.

Iubesc, dar n-am curaj sa-i spun

Stiti intrebarile alea din “oracole” gen “Cum ar fi baiatul/fata ideal(a)?”, nu-i asa? Si raspunsurile care contineau “frumos, destept, bogat, educat, de treaba” bla-bla, lumea visa la diferite personaje din povesti si nu se mai satura. Asta cu oracolele prin generala. Prin liceu, parerile raman aceleasi, cu mici “imbunatatiri”, scrise, nescrise, nu conteaza. Raman.

Ce mi se pare aiurea in toata povestea asta e ca unii gasesc persoane exact asa cum si-ar dori, dar nu fac nimic. Care e problema? Pai nu au curaj sa spuna, pentru ca se cred inferiori (“As vreau eu sa se uite la unul ca mine!”). Poate ca persoana respectiva nu e implicata in nicio relatie, dar tot nu ii spun. Nu incearca nici macar sa dezvolte o relatie de prietenie, parca raman blocati.

Ce nu e bine, deci? Trebuie sa isi modifice atitudinea, sau sa renunte la unele pretentii si sa caute altceva? Cred ca amandoua. In general, trebuie sa fii prieten cu toata lumea (cine vorbea!), mai ales cu cine crezi ca merita, cu cine te impresioneaza, cu persoanele pe care le admiri, de la care ai avea de invatat. Mai ales cu cine “te-a dat gata”. Cred ca, imprietenindu-te, te apropii destul ca sa iti dai seama daca aprecierile tale au fost bune si daca ar trebui sa fii mai modest in dorinte.

Si mai e o chestie necesara, sa se asemene in gandire si inteligenta. Am vazut cupluri in care el era mai “prost” decat ea si se cam facea de ras (chiar daca din restul punctelor de vedere se potriveau perfect), si invers, iar lui ii reprosa familia asta. Iar chestia asta distruge relatia, stima de sine si fata de celalalt. Sigur nu e placut sa auzi mereu observatii, sau sa ti se para ca mereu se uita ciudat la tine si isi soptesc chestii, dar sa nu stii de ce.

Marea noastra problema, nu stim ce vrem. Nu stim ce ar trebui sa vrem. Poate nu ne cunoastem indeajuns, poate ar trebui sa fim mai putin visatori, poate ar trebui sa analizam mai mult persoanele din jur, relatiile. Cu ocazia asta, poate ne vom da seama ca trebuie sa ne acceptam asa cum suntem, ca e de ajuns o singura calitate pentru a face un om perfect, dar si ca e de ajuns un defect pentru a-i anula calitatile. Si poate o sa invatam sa ne uitam si propria persoana, apoi sa comparam.