duminica.
O vedeam stand pe banca sau in poarta, uitandu-se la trecatori. Era atat de trista incat mi se parea ca plange. Poate chiar plangea. Nu o auzisem niciodata vorbind. Nu avea familie. Nu vazusem pe nimeni vizitand-o.
Trecusem de multe ori pe acolo si se uitase mereu fix in ochii mei, asteptand parca sa-i zic o vorba, sa fac un gest, sa o observ. Nu eram deosebita, reactiona la fel la fiecare trecator care parea sa-i inteleaga suferinta. Ma uitam si eu la ea, dar nu stiam ce sa spun, nu o cunosteam. Ma intrebam daca sa salut sau nu, dar nu o faceam, primele dati pentru ca nu o cunosteam si pentru ca eram atenta sa observ cat mai multe din cat mai putine priviri, apoi, peste ceva timp, pentru ca imi era rusine deoarece pana atunci nu o salutasem.
Simteam ca trebuie sa aflu ce era cu ea, dar nu stiam de la cine. Pe cine sa fi intrebat, cand nimeni nu vorbea despre ea? Iar daca gaseam pe cine, oare nu paream indiscreta? La cat de singura era, trebuia sa fie un tabu pentru toata lumea. Sau poate chiar nu era nimic de stiut despre ea, dar refuzam sa cred asta. Poate era un simplu om trist. Poate ii murisera sotul, copii, poate plecasera, poate se certase cu toata lumea.
Intr-o zi, mi-a venit in minte ca un fulger imaginea ei. Nu o mai vazusem de mult timp. Aproape o uitasem. Atunci am intrebat-o pe mamaie cine era femeia care statea pe colt, pe ultima ulita din sat.
“Muta?” mi-a raspuns ea.
Da, era muta. Nu avea familie, nu se casatorise niciodata. Cand era tanara, isi gasise un baiat, era si el mut, au vrut sa se casatoreasca, dar nu au lasat-o parintii. Dupa ce au murit, a ramas singura. Fratii ei i-au facut casa la marginea satului. De atunci, au uitat de ea. Se mai duce o femeie si vorbeste cu ea, din cand in cand.
Si eu care voiam sa vorbesc cu ea! Ce sa-i fi zis, daca ea nu imi putea raspunde? Am gasit, totusi, un prilej de a afla mai multe: am mers la cea care o vizita, care chiar in ziua aceea voia sa se duca la ea. Am mers si eu cu ea. Am salutat la fel de tare cum salutase tanti Maria, apoi i-a spus cine eram si ca mersesem cu ea pe drum. Ii vorbea tare, gesticuland si folosind semne, unele necunoscute mie. Ea ii raspundea cu sunete scurte, departe de cuvinte, pe care, daca le ghiceam, o faceam dupa intonatie (care nici ea nu era prea clara). Am stat acolo vreo zece minute, dupa care am plecat. M-am gandit toata seara la biata femeie si la cum as putea sa comunic cu ea, cum sa aflu mai multe, cum sa o fac sa zambeasca.
A doua zi, am gasit-o din nou la poarta. Nu stiam cum sa o salut, asa ca i-am facut cu mana. Mi-a raspuns, apoi am auzit niste sunete. Nu am inteles, si a repetat, gesticuland. “Ce faci?” era intrebarea. Nu stiam cum sa-i raspund. I-am zis ca fac bine, ca ma duceam la magazin, iar ca sa inteleaga, i-am aratat banii si plasa. Nu a asteptat sa o intreb si eu, dar mi-a raspuns: “Ui, ui, ui! A ga, au, au.”, gesticulat cu mana in jos, ca si cum ar fi presarat ceva, apoi si-a dus mana la inima. (Avea grija de pasari, o durea inima.) A urmat o pauza, apoi s-a uitat la cer si a dat din umeri, strangand in acelasi timp din buze, un gest atat de trist, parca spunea “Ce sa fac? Asa mi-a fost dat.” “Bine, ma duc”, am zis eu si i-am facut din nou cu mana. Cand m-am intors, era tot acolo, ma urmarea cu privirea, zambind. M-am dus la ea si i-am dat putin din dulciurile mele. Nu a vrut sa la ia, dar i le-am lasat pe banca. M-a pupat. Nu am mai putut sa stau, imi venea sa plang.
Nu stiu de ce, dar ma simteam foarte aproape de ea. Era bucuroasa si ma bucuram si eu. Simteam ca o cunosteam de mult, ca ne lega ceva, ca trebuia sa aflu mai multe despre ea. Ma privea atat de induiosator, parca as fi fost copilul ei. Treceam aproape zilnic pe la poarta ei si o gaseam mereu. Imi mai spunea de pasari, de gradina, de biserica, de cum se simtea. De multe ori nu intelegeam ce zicea si schimbam vorba, caci imi era rusine sa o pun sa repete, poate nu intelegeam nici a doua oara si o faceam sa se simta prost.
Se terminase vacanta si i-am spus ca trebuia sa plec la scoala si ca nu o sa mai vin des. Asa a si fost, ma duceam rar.
Au trecut anii, acum ma duc si mai rar, abia mai am timp sa vorbesc cu ea. Imi spune multe lucruri de fiecare data, stie ca va trece mult timp pana ma voi intoarce, iar eu ma despart de ea cu lacrimi in ochi, cu frustrarea de a nu o intelege, cu dorinta de a-i putea face un bine vreodata si cu teama ca nu cumva sa puna mainile pe piept pana atunci.
