Sfarsitul? Se pare ca nu exista…

2 10 2009

Anumite sentimente nu inceteaza niciodata, oricat de mult mi-as dori. Am incercat pana am obosit, sunt satula, vreau sa se termine odata tot! De ce de fiecare daca cand cred ca s-a rezolvat problema, se intampla ceva si imi dau seama ca e in zadar sa incerc sa uit? Nu vreau sa cred ca va fi asa mereu, dar simt ca nu se mai termina.

Am nevoie de o pauza de la orice. Vreau doar sa stau, sa nu mai fac nimic, sa nu ma mai gandesc la nimic. Sa dorm. Asa nu o sa mai fiu constienta de situatie si nu o sa mai plang.





One thing

29 09 2009

Sway me smooth, sway me now.






Inca o data

28 09 2009

vineri-sambata

Se pare ca m-am revoltat suficient incat sa iasa totul asa cum am vrut. … Am un nou raspuns la toate intrebarile … Nu… Bine, a fost aproape perfect… Dar tot mai am un “dar” (chestie pe care mi-am interzis-o, dar…). Zic mic de tot si dupa, pa.

Se pare ca am gasit locul ala aproape perfect si se mai pare ca mai am nevoie de inca un loc. Care nu prea exista in tara asta. De fapt, in orasul asta. Care e urmatorul pas? Ca nu ma pot muta chiar acum, trebuie sa mai treaca ceva timp, sa gandesc situatia. A, si din “dar”-ul asta mai vine inca unul.

Acum, incerc sa repet figura de data trecuta:  sa nu cumva sa dea dracu’ sa nu se termine cu toate “dar”-urile in vreo 3-4 luni! Ca altfel… (nu stiu ce, dar ma hotarasc in curand.)

Bun, terminand cu chestiile organizatorii, declar oficial ca mor de drag, ma gandesc intr-una la noul meu raspuns (imi e teama ca, daca ii zic pe nume, se termina toata “minunea” intr-unul din multe felurile posibile), “uit” sa ma mai uit pe carti, sa mai scriu, nu mai sunt atenta la ce se intampla in jur, nu ma mai implic in nicio chestie, astept doar sa ajung acolo. Nu-mi mai pasa de nimic, decat de raspuns. Pare ca-s indragostita, dar nu e vorba de persoane.

Un fel de paranteza. O chestie pe care sper s-o tin minte cand voi avea familia mea: sa nu ma gandesc doar la mine. Sa nu fac un lucru doar pentru ca imi e bine pe moment. Sa tin cont de faptul ca familia e formata din 2 la inceput, apoi creste. Sa am grija ca ai mei copii sa aiba in mediul in care vor trai toate conditiile necesare ca sa creasca zambind, sa invete ca viata e frumoasa, daca stii ce atitudine sa adopti, sa aiba din ce sa aleaga, sa poata face ce le place, sa imi ceara si sa le pot da, sa invete ca familia e locul unde te intorci mereu: fericit, nefericit, frumos, urat, ea iti vrea binele inainte de oricine. Stiu ca intre ce propun aici si rasfat este o limita incerta, iar ultimul lucru pe care il vreau este sa am copii rasfatati, care sa nu mai aiba ce sa-si doreasca, care mai tarziu sa-si poarte nasul pe sus si cu care sa nu poti discuta omeneste probleme, decizii, responsabilitati. Stiu ca pentru idealul meu trebuie sa fiu un jongler perfect. O sa fiu si asta. Aproape perfect.

Acestea fiind spuse, ma duc sa jonglez putin cu datoriile pe care le am.





De data asta

21 09 2009

trebuie sa fie perfect. Fara dar si poate, fara nepotriviri, fara dezamagire. Doar cu zambetul  pe buze si cu dansul in suflet. Stiu ca asa va fi, am asteptat asta dintotdeauna.

Iar daca nu, voi cauta locul unde e asa pana il voi gasi. Ma mut din tara si tot o sa-l gasesc.





Iubesc, dar n-am curaj sa-i spun

20 09 2009

Stiti intrebarile alea din “oracole” gen “Cum ar fi baiatul/fata ideal(a)?”, nu-i asa? Si raspunsurile care contineau “frumos, destept, bogat, educat, de treaba” bla-bla, lumea visa la diferite personaje din povesti si nu se mai satura. Asta cu oracolele prin generala. Prin liceu, parerile raman aceleasi, cu mici “imbunatatiri”, scrise, nescrise, nu conteaza. Raman.

Ce mi se pare aiurea in toata povestea asta e ca unii gasesc persoane exact asa cum si-ar dori, dar nu fac nimic. Care e problema? Pai nu au curaj sa spuna, pentru ca se cred inferiori (“As vreau eu sa se uite la unul ca mine!”). Poate ca persoana respectiva nu e implicata in nicio relatie, dar tot nu ii spun. Nu incearca nici macar sa dezvolte o relatie de prietenie, parca raman blocati.

Ce nu e bine, deci? Trebuie sa isi modifice atitudinea, sau sa renunte la unele pretentii si sa caute altceva? Cred ca amandoua. In general, trebuie sa fii prieten cu toata lumea (cine vorbea!), mai ales cu cine crezi ca merita, cu cine te impresioneaza, cu persoanele pe care le admiri, de la care ai avea de invatat. Mai ales cu cine “te-a dat gata”. Cred ca, imprietenindu-te, te apropii destul ca sa iti dai seama daca aprecierile tale au fost bune si daca ar trebui sa fii mai modest in dorinte.

Si mai e o chestie necesara, sa se asemene in gandire si inteligenta. Am vazut cupluri in care el era mai “prost” decat ea si se cam facea de ras (chiar daca din restul punctelor de vedere se potriveau perfect), si invers, iar lui ii reprosa familia asta. Iar chestia asta distruge relatia, stima de sine si fata de celalalt. Sigur nu e placut sa auzi mereu observatii, sau sa ti se para ca mereu se uita ciudat la tine si isi soptesc chestii, dar sa nu stii de ce.

Marea noastra problema, nu stim ce vrem. Nu stim ce ar trebui sa vrem. Poate nu ne cunoastem indeajuns, poate ar trebui sa fim mai putin visatori, poate ar trebui sa analizam mai mult persoanele din jur, relatiile. Cu ocazia asta, poate ne vom da seama ca trebuie sa ne acceptam asa cum suntem, ca e de ajuns o singura calitate pentru a face un om perfect, dar si ca e de ajuns un defect pentru a-i anula calitatile. Si poate o sa invatam sa ne uitam si propria persoana, apoi sa comparam.





Diagnostic…

10 09 2009

sambata

Postul Adei mi-a amintit de ultima vizita la medic, mai exact, de diagnostic. Doctora era zambitoare, ca intotdeauna, m-a intrebat ce mai fac, de ce am vizitat-o, ca vai ce seman cu mama (nu-i adevarat), ca etc. Eu sufeream de zor, ea nu se mai oprea, nu ma lasa sa spun ce am. Pana la urma am auzit si “Ce ai?”-ul mult dorit. “Ma doare inima.” Ma consulta, imi ia tensiunea, ma cantareste. Sta putin pe ganduri, apoi zice: “Nu mananci, ai tensiunea mica, te doare inima… Esti indragostita!”





Vescan

9 09 2009

dumiercuri

Pentru zilele astea de toamna, cand melancolia pandeste de dupa fiecare colt, va las sa ascultati cateva melodii de-ale lui Vescan. Nu ma intrebati, nu stiu nimic de el, doar imi plac foarte mult melodiile si vocea. Les voila!

Pasari calatoare

Diferenta

Atunci…acum

Liber s-aleg

Dansez cu pozele vechi

Fa-ti timp

Secrete

Sa-mi spuneti daca v-au placut!





De ce unii oameni sufera atat?

7 09 2009

duminica.

O vedeam stand pe banca sau in poarta, uitandu-se la trecatori. Era atat de trista incat mi se parea ca plange. Poate chiar plangea. Nu o auzisem niciodata vorbind. Nu avea familie. Nu vazusem pe nimeni vizitand-o.

Trecusem de multe ori pe acolo si se uitase mereu fix in ochii mei, asteptand parca sa-i zic o vorba, sa fac un gest, sa o observ. Nu eram deosebita, reactiona la fel la fiecare trecator care parea sa-i inteleaga suferinta. Ma uitam si eu la ea, dar nu stiam ce sa spun, nu o cunosteam. Ma intrebam daca sa salut sau nu, dar nu o faceam, primele dati pentru ca nu o cunosteam si pentru ca eram atenta sa observ cat mai multe din cat mai putine priviri, apoi, peste ceva timp, pentru ca imi era rusine deoarece pana atunci nu o salutasem.

Simteam ca trebuie sa aflu ce era cu ea, dar nu stiam de la cine. Pe cine sa fi intrebat, cand nimeni nu vorbea despre ea? Iar daca gaseam pe cine, oare nu paream indiscreta? La cat de singura era, trebuia sa fie un tabu pentru toata lumea. Sau poate chiar nu era nimic de stiut despre ea, dar refuzam sa cred asta. Poate era un simplu om trist. Poate ii murisera sotul, copii, poate plecasera, poate se certase cu toata lumea.

Intr-o zi, mi-a venit in minte ca un fulger imaginea ei. Nu o mai vazusem de mult timp. Aproape o uitasem. Atunci am intrebat-o pe mamaie cine era femeia care statea pe colt, pe ultima ulita din sat.

“Muta?” mi-a raspuns ea.

Da, era muta. Nu avea familie, nu se casatorise niciodata. Cand era tanara, isi gasise un baiat, era si el mut, au vrut sa se casatoreasca, dar nu au lasat-o parintii. Dupa ce au murit, a ramas singura. Fratii ei i-au facut casa la marginea satului. De atunci, au uitat de ea. Se mai duce o femeie si vorbeste cu ea, din cand in cand.

Si eu care voiam sa vorbesc cu ea! Ce sa-i fi zis, daca ea nu imi putea raspunde? Am gasit, totusi, un prilej de a afla mai multe: am mers la cea care o vizita, care chiar in ziua aceea voia sa se duca la ea. Am mers si eu cu ea. Am salutat la fel de tare cum salutase tanti Maria, apoi i-a spus cine eram si ca mersesem cu ea pe drum. Ii vorbea tare, gesticuland si folosind semne, unele necunoscute mie. Ea ii raspundea cu sunete scurte, departe de cuvinte, pe care, daca le ghiceam, o faceam dupa intonatie (care nici ea nu era prea clara). Am stat acolo vreo zece minute, dupa care am plecat. M-am gandit toata seara la biata femeie si la cum as putea sa comunic cu ea, cum sa aflu mai multe, cum sa o fac sa zambeasca.

A doua zi, am gasit-o din nou la poarta. Nu stiam cum sa o salut, asa ca i-am facut cu mana. Mi-a raspuns, apoi am auzit niste sunete. Nu am inteles, si a repetat, gesticuland. “Ce faci?” era intrebarea. Nu stiam cum sa-i raspund. I-am zis ca fac bine, ca ma duceam la magazin, iar ca sa inteleaga, i-am aratat banii si plasa. Nu a asteptat sa o intreb si eu, dar mi-a raspuns: “Ui, ui, ui! A ga, au, au.”, gesticulat cu mana in jos, ca si cum ar fi presarat ceva, apoi si-a dus mana la inima. (Avea grija de pasari, o durea inima.) A urmat o pauza, apoi s-a uitat la cer si a dat din umeri, strangand in acelasi timp din buze, un gest atat de trist, parca spunea “Ce sa fac? Asa mi-a fost dat.” “Bine, ma duc”, am zis eu si i-am facut din nou cu mana. Cand m-am intors, era tot acolo, ma urmarea cu privirea, zambind. M-am dus la ea si i-am dat putin din dulciurile mele. Nu a vrut sa la ia, dar i le-am lasat pe banca. M-a pupat. Nu am mai putut sa stau, imi venea sa plang.

Nu stiu de ce, dar ma simteam foarte aproape de ea. Era bucuroasa si ma bucuram si eu. Simteam ca o cunosteam de mult, ca ne lega ceva, ca trebuia sa aflu mai multe despre ea. Ma privea atat de induiosator, parca as fi fost copilul ei. Treceam aproape zilnic pe la poarta ei si o gaseam mereu. Imi mai spunea de pasari, de gradina, de biserica, de cum se simtea. De multe ori nu intelegeam ce zicea si schimbam vorba, caci imi era rusine sa o pun sa repete, poate nu intelegeam nici a doua oara si o faceam sa se simta prost.

Se terminase vacanta si i-am spus ca trebuia sa plec la scoala si ca nu o sa mai vin des. Asa a si fost, ma duceam rar.

Au trecut anii, acum ma duc si mai rar, abia mai am timp sa vorbesc cu ea. Imi spune multe lucruri de fiecare data, stie ca va trece mult timp pana ma voi intoarce, iar eu ma despart de ea cu lacrimi in ochi, cu frustrarea de a nu o intelege, cu dorinta de a-i putea face un bine vreodata si cu teama ca nu cumva sa puna mainile pe piept pana atunci.





Oameni si schimbari

7 09 2009

vineri-sambata

Daca ajungi intr-un punct in care te intrebi cine esti, poate te va ajuta sa te gandesti pe cine ai admirat si nu ai putut fi ca el sau pe cine iubit atat de mult si nu i-a pasat.

Cat de mult te poate schimba un singur om? Complet. De la cum arati la cum gandesti, de multe ori fara sa vrei, fara sa iti dai seama, sau fara sa poti face ceva. Dintr-o persoana prezentabila, poti ajunge o persoana care se uita in oglinda o data la 2 zile. Dintr-o persoana sigura, increzatoare in fortele proprii, vesela, saritoare, prietenoasa, deschisa, curioasa, dornica de experiente noi, cineva te poate transforma intr-o persoana indoielnica, ce se subestimeaza, trista, nepasatoare, nesociabila, inchisa, fara chef de viata. Reactia este rar reversibila.

De aceea, daca redevii persoana pe care ti-ai dorit-o, nu uita sa te gandesti la cine a fost langa tine!





“A venit toamna. Acopera-mi inima cu ceva!”

6 09 2009

prea duminica

Toamna asta m-a lovit pe neasteptate si m-a facut sa deschid ochii (de obicei nu ma obosesc sa observ ce e in jur) si sa trag aer adanc in piept. Altadata abia simteam cand venea, era mai blanda, mai inceata. Acum parca vrea sa distruga, nu mai e prietenoasa, e doar gri, tacuta, de nesuferit.

Mi-au inghetat picioarele si ma chinui de cateva ore sa ma conving ca nu voi tremura dupa ce voi face baie, desi imi e racoare daca raman in maneca scurta. Nu suport sa imi fie frig, urasc. Acum vor reveni serile in care ma voi chinui sa imi incalzesc picioarele, intunericul, peste ceva timp, si plapuma, somnul, lipsa de timp.

De azi, asta inseamna toamna pentru mine. O simt ca pe o perioada de finaluri. Niciodata toamna nu mi s-a parut mai rea, mai insuportabila, mai lipsita de farmec. Toamna mi se intampla sa pierd notiunea timpului, sa nu mai stiu unde sunt, e atat de “la fel de rece” de la inceput pana la sfarsit! Nu mai are nimic de oferit.

Inainte, toamna era un sfarsit de vara. Acum mi se pare un inceput de iarna. Vineri mi-a venit rau de la caldura, iar azi am inceput sa stranut.

Prea repede. Nu reusesc sa ma acomodez. “Inteligenta inseamna adaptare.” spunea Marin Preda. Atunci sunt proasta. Oricat as vrea, nu pot sa accept toamna, imi vine greu sa ma despart de sandale, maieuri, rochii, chiar si de evantai. Frumosul evantai! Se poate oare sa gasesc ceva mai frumos in toamna, cand ea exclude toate lucrurile de care m-am indragostit? Fiecare lucru are si o parte frumoasa, eu, totusi, nu o vad pe cea a toamnei. Nu vreau sa cad iar in tristete vicioasa. Soarele ma face sa rad si sa am incredere in mine, o sa-mi fie tare greu fara el.

De ce toamna asta declanseaza melancolie? Ma urasc pentru sentimentul asta si nu pot sa ma mint ca toamna e raspunzatoare in totalitate pentru el.