Azi,iar
11 Dec 2010 Lasă un comentariu
Sunt o persoana care asteapta mult de la oameni. Cand mi-am dat seama de asta am lasat-o mai moale, dar de la prieteni am asteptari de comportament inteligent si la locul lui. Tin la bunul simt si ma simt mult mai bine atunci cand trebuie sa ma adaptez intr-o societate cu anumite reguli decat intr-una in care fiecare poate face ce vrea.
Nu stiu cum ma vad ceilalti, dar eu ma consider un om care isi vede de treaba lui, care evita fitele si fumurile, care apreciaza oamenii dupa calitatile si defectele lor, care multumeste, care nu insista, caruia ii place sa arate celor dragi ca ii iubeste. Am pretentia ca prietenii mei apropiati sa fie ca mine din punctele astea de vedere. Si fiindca nu am multi prieteni si, in general, eu mi-i aleg sau aleg sa ii pastrez, nu mi se pare exagerat.
De asta imi pare rau cand din putinii prieteni pe care ii am, descopar ca unul nu este asa cum credeam. Sunt dezamagita si ma intreb daca exagerez eu sau pot spune ca am dreptate. Si totusi, s-a intamplat, nu-mi venea sa cred ca a X facut chestia aia (un lucru minor, dar atat de ne-la locul lui) si nu-mi pot sterge din minte imaginea si dezamagirea. Incerc sa ii gasesc scuze, fara rezultat. Partea care m-a deranjat cel mai mult a fost ca persoana careia ii venise ideea o facuse ca un raspuns la o decizie de-a mea, un raspuns care m-a jignit, iar acordul lui X cu ideea a insemnat acord cu acea jignire. Nu se putea, vere, nu se putea…
Acum o sa ma indepartez o vreme, pana imi trece senzatia asta amara. Dar cu cat trebuie sa ma indepartez mai des, cu atat imi vine mai greu sa ma apropii la loc. Poate nu toti prietenii sunt facuti ca sa stea. Poate nu am ales bine. Indiferent ce, imi pare rau.
