In ultima vreme am fost dezamagita de multi dintre apropiatii mei. Prietenii mei (unii) nu sunt asa cum credeam eu ca sunt. Ma simt o straina printre atatea persoane de varsta mea dar care de fapt nu sunt deloc ca mine. Sunt copilarosi, stupizi, infumurati, nesimtiti, distrati, ignoranti, paraleli, aerieni si altele. Sunt niste copii si niste plictisitor de normali oameni mediocri sau submediocri.

De asta simt nevoia sa intalnesc oameni diferiti. Vreau sa vorbesc cu cineva fara sa fiu luata in ras pentru ca imi pun intrebari, pentru ca ma gandesc prea mult la unele probleme. Vreau sa vorbesc cu oameni de treaba, cu oameni care nu se gandesc la cum sa profite mai bine de cei din jur. Oameni care sa vrea sa ma cunoasca, asa cum sunt, cu defecte cu tot. Oameni cu care sa pot discuta fara cenzura. Oameni cu care sa pot fi sincera, fara sa ma gandesc daca nu cumva ei ma mint.

Si ajung la concluzia ca sunt atat de putini incat am foarte slabe sanse sa-i cunosc.

Daca as fi profa intr-o scoala asa cum imi imaginez, cu elevi constiinciosi, respectuosi si dornici sa invete, as da tot ce e mai bun in mine fara sa mi se para ca fac vreun efort. Si ce mi-ar placea cel mai mult sa fac intr-o scoala ar fi lucrul pe care il cred eu necesar la noi in invatamant. Nu stiu ce fel de materie ar fi asta, un fel de dirigentie, ceva care se bazeaza pe discutii pe anumite teme, activitati care sa invete elevii cum sa gandeasca, activitati in care se dezbate tot ce trebuie sa stie un om educat si responsabil. Mi se pare necesar alocarea unui timp pentru discutii pe baza codului bunelor maniere, pe baza unor concepte precum respectul, acceptarea, munca, prietenia, relatiile interumane, etc, pentru ca de asta duc lipsa elevii, de materii cu aplicabilitate practica si imediata. Bine, nu cred ca va exista asa ceva in vreo scoala, pentru ca invatamantul pe care il cunosc eu are scopul de a distruge initiativa, de a ingradi personalitatea, de a reduce la tacere si supunere. Sau daca nu asta e scopul, cel putin asa se vede, asta se reuseste. Elevilor le e greu sa argumenteze corect si la obiect, sa accepte parerile celorlalti, sa se cunoasca pe ei insisi, sa isi stabileasca un scop suprem si sa fie constanti in actiunile pentru realizarea lui. Daca vreodata as reusi sa fac ceva pentru oameni, o schimbare cat de mica, as face-o in educatie, pentru a da ocazia celor mici sa aiba un start bun in integrarea in societate si sa isi construiasca o mentalitate bazata pe principii puternice. Pentru ca personalitatea unui om se construieste din copilarie si trebuie avut grija incotro se indreapta fiecare, ca la maturitate e greu sa modelezi un om (si cine ar face-o?). Acum trecand peste visele astea, m-as face profa de limbi straine.

As mai face din pasiune jurnalismul, dar strict pe genul reportaj, sau oricum ceva apropiat, cum ar fi interviul, pentru a scrie povesti ale oamenilor, caci omul ma pasioneaza, deci jurnalism de revista. Se vede de pe blog ca imi place sa scriu, mai mult despre mine, ce-i drept, pentru ca pe mine ma cunosc cel mai bine, dar sunt sigura ca as face o treaba buna. (Si, sincer, chiar imi e dor sa scriu un articol serios, o poveste, sau chiar si un amarat de articol pentru revista scolii.) Partea proasta e ca aici nu mi-as permite nici macar sa platesc rate, ca in cazul in care m-as face profa. Si ar trebui sa ma mut in capitala, ca sa am totusi despre cine sa scriu. Si ajungem din nou la problemele domeniului din tara noastra (noi avem mereu ceva extra), la ce se citeste in presa noastra, la confruntarea dintre interesul public si interesul publicului si la castigul celui din urma, la cumpararea jurnalistilor de catre oameni cu influenta, la manipularea prin intermediul mass-media… Nu stiu cum m-as adapta in mediul asta.

Asa ca ramane alt domeniu care imi place, insa nu pot spune ca e chiar o pasiune: chimia. Aici e mai mult de invatat, dar e mai sigur locul de munca, salariu convenabil, alta treaba. Si totusi, nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva gresesc…

Cateodata, cand iti doresti ceva prea mult si nu primesti, uiti sa mai traiesti. Ramai in asteptare, chiar daca stii ca nu se va intampla, uiti sa iti reiei viata de dinainte. Acum percepi fericirea altfel si iti e greu sa mai fii multumit cu ce aveai de obicei. Asta mi s-a intamplat mie. Incerc sa ma conving sa renunt, dar e greu cand ma gandesc cat de frumos ar fi. Situatia asta ma duce cu gandul la o asa zisa “lupta cu mine insami”. Eu tot lupt impotriva a ceea ce sunt si-mi pare ca nu se va termina niciodata. Mi se pare ca e imposibil sa nu iti mai doresti, decat daca apare ceva mai bun, o dorinta mai mare.

Imi e tare dor sa merg la opera…

Totul foarte normal pentru un elev. Chestia e ca eu nu prea sunt o persoana normala in natura mea. Si nu in sensul ca “vai, ce deosebita sunt eu!”. Simt ca normalitatea ma intristeaza, imi taie aripile, mie, celei care asteapta ceva extraordinar cu atata emotie.

Nu stiu cum ma vad ceilalti, dar eu ma consider un om care isi vede de treaba lui, care evita fitele si fumurile, care apreciaza oamenii dupa calitatile si defectele lor, care multumeste, care nu insista, caruia ii place sa arate celor dragi ca ii iubeste. Am pretentia ca prietenii mei apropiati sa fie ca mine din punctele astea de vedere. Si fiindca nu am multi prieteni si, in general, eu mi-i aleg sau aleg sa ii pastrez, nu mi se pare exagerat.

De asta imi pare rau cand din putinii prieteni pe care ii am, descopar ca unul nu este asa cum credeam. Sunt dezamagita si ma intreb daca exagerez eu sau pot spune ca am dreptate. Si totusi, s-a intamplat, nu-mi venea sa cred ca a X facut chestia aia (un lucru minor, dar atat de ne-la locul lui) si nu-mi pot sterge din minte imaginea si dezamagirea. Incerc sa ii gasesc scuze, fara rezultat. Partea care m-a deranjat cel mai mult a fost ca persoana careia ii venise ideea o facuse ca un raspuns la o decizie de-a mea, un raspuns care m-a jignit, iar acordul lui X cu ideea a insemnat acord cu acea jignire. Nu se putea, vere, nu se putea…

Acum o sa ma indepartez o vreme, pana imi trece senzatia asta amara. Dar cu cat trebuie sa ma indepartez mai des, cu atat imi vine mai greu sa ma apropii la loc. Poate nu toti prietenii sunt facuti ca sa stea. Poate nu am ales bine. Indiferent ce, imi pare rau.

Daca mai aud o data cat de de treaba e fiinta aia ma apuc sa tin post, ca sa completez pachetul pentru iertarea pacatelor. Probabil ca fiinta nu stie ce e aia pertinenta si ce e aia sa iti vezi de treaba ta. Dar stie sa arate cum e sa incerci sa faci un lucru frumos si sa se bage cineva ca musca in lapte, iar din cand in cand sa mai zica ceva care sa te faca sa te simti prost. Ca sa mentina o atmosfera perfecta.

Cand e vorba de persoanele pe care le iubesc, sunt perfectionista. Si nu e nimic mai frumos decat asta. Si nu e nimic mai urat decat cineva care isi bate joc.

Iar pokerface s-a inventat in general pentru adversari, nu pentru plictiseala.

Javre de oameni.

As vrea sa-mi pun cele cateva texte undeva pe vreun site, sa mi le corecteze cineva, sa aflu pareri, sa invat chestii si in special ce greseli trebuie sa ocolesc, dar am unele momente in care imi e teama ca nu sunt suficient de bune pentru a fi facute publice si atunci renunt.

Din fericire exista si *cuvantul cu T* care ma impiedica sa orice as vrea eu, deci la vida es un carnaval…

Imi e imposibil sa ma conving ca nu-i chiar asa de rau, poate nu e, dar eu asa ma simt. Stiu ca nu se va intampla niciun lucru extraordinar si minunat. Si o sa explodez in 8, 7, 6, 5…